Interviu cu BeauSergent(din seria ”hai sa ne interviestam”)

Intotdeauna mi-am dorit sa mangai un elefant de aproape.Sa-i numar in gand ridurile si sa-i mangai indelung colturile de fildes si de ce nu chiar sa-mi fac o data dus cu trompa hidranta.Credeam ca in viata asta nu o sa traiesc acest memorabil moment niciodata.Cam astfel de ganduri imi treceau prin capsorul meu in timp ce tesalam pisicile.Nici bine nu am terminat de tesalat ultima pisica ca am simtit pamantul cutremurandu-se si peretii colibei stateau sa se rascheasca.Nu stiam incotro sa apuc,ce sa fac si ce sa nu fac,incercam sa adun pisicile dar toate au scapat prin diferite unghiuri ale casei.Nu a durat mult tremuratul pamantului caci imediat peretii s-au asezat drepti la locul lor si in usa s-a auzit clar un ciocanit.In fata usei calare pe un elefant verisor cu un mamut era BeauSergent.L-am invitat inauntru rugandu-l sa-si priponeasca elefantelul afara caci pisicile se facura chitic de frica si nici nu intra macar cu o ureche in casuta la mine.Era un domnisor inalt si subtirel,tuns depeche si cu un fular alb alla Florin Piersic incolacit in jurul gatului de lebadusa.Parea firav si hamesit de foame asa ca l-am invitat la masa iar pisicile i-au servit primenitoare sarmale cu smantana.Elefantului i-am atasat direct furtunul de la fantana si l-am lasat sa se adape in pace.Iarba si frunze erau destule afara.Venise de departe tocmai din Arad si se indrepta inspre Africa mai exact in Zimbabwe,vroia sa reimpatrieze elefantelul Benjamin pe care-l scapase de la un trai crunt de la circul ”Trei trapezi” din Arad.Dupa ce se mai incalzise nitel am inceput sa vorbim .Avea o voce cristalina si calda,mai calda decat focul din soba.
”-E frumos la tine aici in coliba.De ce stai totusi atat de departe,ascunsa printre coline?Nu ti-e urat?”
”-Ah,nu.Chiar deloc,i-am raspuns eu.Mi-era lehamite sa mai vad lumea si in plus aici nu ne vede nimeni si pisicile imi dau ocupatie mai mereu.Nu ma plictisesc deloc,seara cad franta si nici nu-mi dau seama cand trece ziua.”
”-Nu ti-e dor de tara ta?’ ma intreba timid.
”-Ah,m-am obisnuit.Uite,nu vezi ca am casa plina de toale facute la razboi de bunicele mele?Si apoi mai am si fotografiile la toti,vorbesc cu fiecare-n parte in fiecare zi.Ii simt pe toti aproape desi is toti departe.Dar copiii tai nu au vrut sa vina si ei cu tine?”
”-Ba da,mai intrebi?Au ramas cam imbufnati dar le-am explicat ca Benjamin nu ne poate duce pe toti si apoi nu e bine sa o lase pe mamica lor singurica.Nu stau mult,ma intorc cat ai zice Benjamin”.
Cum toti oaspetilor mei le-am luat interviu ca sa le descopar defectele si calitatile si sa am o amintire mai speciala cu fiecare din ei,am fugit in odaia buna si am luat toc,hartie si cerneala si m-am intors pe data.Sergentei cu elefantei nu vezi in fiecare zi,nu?Ne-am asezat langa gura sobei si am inceput sa palavragim.

1.Cand ti-am descoperit blogul,primul lucru ce m-a atras a fost locul de cinste dat lui Proust,care mi-a influentat adolescenta foarte mult.Pe tine in ce fel te-a influentat?

Mai întâi a fost încântarea produsă de stilul maiestuos al scriiturii lui Proust, prilejuindu-mi o adâncire în lectură până la uitarea de sine. Apoi uimirea în faţa modului în care realitatea, atât de opacă experienţei de zi cu zi, se oferea contemplaţiei artistice (tehnicii/artei scriitoriceşti) în cele mai profunde şi esenţiale aspecte ale ei (ale realităţii). M-a influenţat în sensul că am înţeles că realitatea poate fi accesibilă, înţeleasă şi „gustată” odată deschise „canalele” potrivite.

2.Am avut cu totii ocazia sa-ti vedem chipul.Inainte sa te vad mi te imaginam ca pe o persoana sensibila si galanta.Nu ma intreba de ce mi-am format ideea asta,a venit asa de la sine.Ti se potrivesc cele doua calitati sau m-am inselat amarnic?Cum te definesti tu?(o mica caracterizare un pic mai bogata decat cea pe blog).

Ultrasensibil: un jupuit de viu! Cu rezistenţă minimă la frustrare! În relaţiile de serviciu: cordialitate colegială. În condiţii de atmosferă ostilă nu funcţionez. Mi se blochează sinapsele. Dar am observat că ţine de antrenament, de obişnuinţă.

Agreabil, la o discuţie, la o cafea, dar prea neserios pentru a te baza pe mine la un drum lung. Capabil de eforturi de mică întindere, ca durată, dar miraculoase ca rezultat (miraculoase pentru mine!).

Am impresia că „m-am născut obosit şi trăiesc pentru a mă odihni”. Cultura oboseşte şi sensibilizează, vulnerabilizează, într-o anumită etapă. În final, desigur, ieşi mai puternic. Una dintre cele mai mari frustrări: că nu profit corespunzător de momentele dedicate odihnei (ar trebui să urmez un curs, un master ceva ). Nici nu îmi mai permit, financiar, mici bucurii dătătoare de energie. Merg la mall doar pentru a-mi alimenta contul de card (acolo e singurul ATM la care o pot face). Mă simt acolo ca pe insula lui Morel: tot ce mă înconjoară pare ar fi proiecţia inaccesibilă a unor „vremuri bune”. Bucuriile austerităţii încep să nu mă mai viziteze. Satisfacţia de a rezista tentaţiei de a-mi cumpăra această carte de Ruxandra Cesereanu de la Cărtureşti nu o mai depăşeşte pe aceea de a o citi, (îmi dau seama în timp ce pun, cu părere de rău, cartea la loc, pe raft). Apoi, pe tramvai (cu care pot călători gratis pe baza legitimaţiei de recenzor la recensământ agricol), îmi dau seama că mă pot bucura de faptul că încă mai trăiesc, că stau pe acest scaun şi pot (cu mintea golită, artificial, de gânduri şi griji) contempla luminile oraşului şi feţele oamenilor din tramvai, că, la coborâre voi putea simţi frigul şi mirosul de zăpadă din aer.

Blogul îmi oferă bucurii, dar şi temeri, nelinişti. În aceeaşi măsură. Nu ştiu cât e scorul: în favoarea bucuriei, sau în favoarea neliniştii. Teama de a nu mă dovedi penibil, nefrecventabil. Am fost primit cu multă îngăduinţă şi generozitate în blogosferă. „Pourvu que ça dure” e logo-ul pesimistului, când soarta îl tratează cu neaşteptate răsfăţuri.

Am început să-mi ascund identitatea pe blog de-abia din momentul în care am început să muşc „mâna care mă (h)rănea”. Am preferat, cu curaj, să o fac „sub protecţia anonimatului”.

În general, în viaţă, am acţionat din inerţie. Am răspuns, am reacţionat. „Ce se dă? şi ce se cere?” a fost tiparul în care m-am complăcut. Rareori am umblat la „ce se dă”. Am avut iniţiative doar în momentul în care mă exaspera lipsa de iniţiativă a celorlalţi.

Se ştia că voi fi inginer încă din momentul în care m-am născut. Asta îşi propusese mama. La un moment dat o tenta să mă îndrume spre studii de „matematică pură”. Nu ştiu unde auzise expresia asta, dar o rostea cu profundă voluptate, accentuând „pură”. Făcuse liceul la seral, din spirit de frondă faţă de părinţii ei, de la ţară, care nu înţelegeau la ce-i poate folosi. S-ar fi făcut învăţătoare dacă ar fi luat nu-ştiu-ce test la muzică. Primul patru l-a luat la română, la dna Bucurescu, când, sub îmbârligata înşiruire de litere: „S h a k e s p e a r e” nu a ghicit numele unui dramaturg britanic „de renume mondial”. (Am răzbunat-o peste ani, când, aceeaşi Bucurescu, îmi dădea un 10 – rar pentru ea – încă de la prima temă.) Apoi, din primul salariu şi-a luat un volum cu poezii de Eminescu din care-mi citea în fiecare seară. Cu studiile terminate, a scăpat din secţia de producţie, ajungând la birou, să calculeze preţuri. Tata a rămas, în schimb, ca mecanic, să repare maşini de ţesut şi alte celea. El nu părea să aibă înclinaţii romantice (deşi, un bloc notes cu notiţe zilnice din perioada de dinainte de a mă fi născut eu, apărut în mod miraculos, de nicăieri, anul trecut, dovedeşte contrariul). În anii şaizeci nu puteai să nu fii romantic şi pasional! Am locuit, până la cinci ani, într-o singură cameră şi apoi ne-am mutat la bloc. Am crescut printre cărţi. Pe atunci cărţile se puteau cumpăra de la locul de muncă şi încă în rate! Aşa că mama venea tot timpul acasă cu cărţi pe care le devora. În BPT apărea o carte de săptămână. Aproape că n-a mâncat şi n-a dormit cât timp a citit „O tragedie americană” volumul întâi, apoi a sărit la trei şi în final a parcurs şi doi-ul. Crescând, astfel, printre cărţi, a fost inevitabil să devin şi eu un fanatic al lecturii. Au fost şapte ani, totuşi între 2002 şi 2008 în care nu am citit nicio carte. Pur şi simplu… Nu mi-am propus-o şi nici nu caut să înţeleg ce s-a întâmplat.

3.Printr-o postare mai veche scrisa de tine am aflat ca esti casatorit.Poti sa ne spui cum ti-ai cucerit sotia?

Am avut pur şi simplu noroc.

4.Am ramas surprinsa cand am aflat ca urmaresti serialul ‘’Monk’’.Iubitul meu cand auzea ca incepe un nou episod si vedea multumirea pe fata mea incepea sa rada si pleca in cealalta camera.De fapt,nimeni din jurul meu nu urmarea acest serial si totusi continuam sa-l urmaresc,chiar la ultimul episod din ultima serie m-am emozionat foarte mult.Poate pentru ca ma regaseam in unele sale comportari.Daca ar fi sa te intreb ce lucru in comun ai cu el tu ce mi-ai raspunde?

Teama de oameni. Scrupule geometrice: „Je hais le mouvement qui déplace les lignes”. Când am de purtat o conversaţie lungă, ca să mă pot concentra, îmi fixez privirea pe chestii geometrice. Când am febră, coşmarurile mele sunt geometrice: linii care vin din toate părţile şi aglomerează „ecranul”. Când nu mai e loc pentru linii noi, o voce îmi spune că trebuie să demonstrez un paralelism, o coliniaritate, etc. Mult timp am suferit pentru că postam franjurat. Când am descoperit butonul de Justify în bara de butoane word-press a fost o binecuvântare. Oareşce virtuţi detectivistice: şi când eram inginer în fabrică şi de când sunt programator în instituţie găsesc repede cauzele pentru care un utilaj, respectiv un program nu funcţionează normal.

5.Ce sentiment ai atunci cand te intorci acasa obosit si poate satul de toate de la servici si gasesti acasa toata familia asteptandu-te?

Sentimentul acesta:

6.Banuiesc ca ai intalnit multi oameni minunati pe blogosfera.Care este cel ce te-a impresionat mai mult si de ce?

Toate persoanele pe care le am în blogroll. Nu pot să spun de o singură persoană. Ar însemna că le ignor pe celelalte, ceea ce nu e adevărat.

7.Inainte de a confesa ce profesie ai as fi jurat ca erai un critic literar ce lucra pentru nu stiu ce revista importanta.Te-ai mai gandit la varianta asta sau nu crezi ca ti se potriveste?

Dacă mi s-a potrivit vreodată, cred că mi-a trecut. Cele mai proaste postări, dintre care pe unele chiar le-am „retras” de pe blog, erau însăilări nefericite de metafore stângace şi judecăţi savante asupra cărţilor a căror lectură tocmai o încheiasem. Îmi amintesc că am făcut, odată, un referat reuşit la „Spuma zilelor” de Boris Vian pentru o fetiţă de clasa a XII-a şi altădată am făcut o pledoarie convingătoare pentru „Despre eroi şi morminte” a lui Sabato, la un pahar de bere. Am mai impresionat odată audienţa (la serviciu) cu un discurs înflăcărat despre muzica lui Jacques Brel. În rest nu prea îmi mai amintesc de performanţe în acest sens. Singurul background în materie de judecăţi literare mi l-a asigurat studiul aprofundat, vreme de vreo zece ani, chiar dacă de la distanţă, a şcolii revistei „Secolul 20” .

8.Daca ar fi sa decizi sa dai Nobelul pentru literatura unui scriitor roman care ar fi acesta si de ce?

Lui Bacovia. Probabil, pentru că încă n-am citit „Zenobia”.

9.Mi-a ramas intiparita in minte fotografia ce mi-ai trimis-o pentru gradinita cu strumfi.Cocotat pe un elefant si radiind de fericire.Imaginea unei copilarii pure.Se spune ca pe parcursul vietii noastre ramane vesnic in noi o parte din ea.Tu o mai ai sau ai pierdut-o?

Am pierdut-o în sensul de “astăzi chiar de m-aş întoarce”. Am pierdut acea relaţie directă cu latură tainică a realităţii la care copilul are acces nemijlocit. “Nu mă-ncântă azi cum mă-ncântară…”. Citindu-i celui mic o poveste, am avut mai degrabă senzaţia de ştirile de la ora cinci: când eroul se distrează azvârlind, numa’aşa, securea-n pădure şi nimereşte o babă (presupun că n-a văzut-o din cauza curburii pământului) şi baba mai apucă să-l şi blesteme (înainte de a suna la 112) iniţiind, astfel trama evenimentelor. Un studiu balistic elementar arată că impactul s-a produs pe panta descendentă a traiectoriei obiectului contondent, eventual căzându-i babei pe un picior. Cu siguranţă, o altă variantă i-ar fi produs babei traumatisme incompatibile cu viaţa.
Unii dau copilăria pe maturitate. Eu, în schimb, se pare c-am pierdut-o pur şi simplu, întrucât nu am înregistrat vreun progres notabil pe calea maturizării, unul dintre-acelea la care acumulările cantitative să implice presupuse salturi calitative. Se spune că persoanele care studiază mult se maturizează mai târziu, dar mai profund. Aştept momentul în care să consider că mi-am încheiat studiile şi să încep să impresionez prin profunzimea maturităţii de care sper că voi da dovadă.

10.Cum te vezi batran?Un pensionar comun si nelipsit de griji ce da firimituri la porumbei asezat pe o bancuta in parc sau ca pe o sansa de a face ceva ce nu ai mai facut in viata ta?

Mi-am propus ca la vârsta senectuţii să mă reapuc de fumat. Se spune că fumatul e o otravă lentă. Dacă mă reapuc de fumat la o vârstă suficient de înaintată, e de presupus că voi da colţu’ din cu totul alte motive (răspunsul la această întrebare trebuie să confirme cele spuse la partea cu lipsa de maturitate în gândire).

11.Sa presupunem ca ai avea ocazia sa alegi perioada in care sa te nasti.Ai alege una veche(si daca da care anume) sau ai lasa lucrurile neschimbate?

Rămân la asta! Pesimist cum sunt, n-aş da vrabia din mână pe cioara de pe gard!

12.Ce te emotioneaza cel mai mult?

Obrazul oamenilor în vârstă.
Dar există şi emoţii pe care nu le-aş putea suporta, de care sper să mă ferească Dumnezeu!

13.Cine este cu adevarat Beausergent si cine se ascunde sub acest nume?

Cu adevărat, Beausergent e un personaj din Proust, care apare doar de două ori: o dată, în fragmentul citat la mine pe blog şi încă o dată la final, la marea scenă a reuniunii, când Proust nici măcar nu-şi mai aminteşte ce nume i-a dat la prima întâlnire. Cine se ascunde sub acest nume? Ce anume individualizează persoana respectivă? Poate ce consideră important în viaţă. Nu ştiu de ce am devenit, în ultimul timp foarte parcimonios cu minutele pe care le mai am de trăit (că or fi decenii? tot aia e!) Greu mai accept să urmăresc o competiţie sportivă. Ascult muzică pe Mezzo. (asta aş face tot timpul. o fi muzica anticamera veşniciei? de unde atâta disponibilitate?!)… Stau cu familia… Mai citesc câte o carte (din cutia cu cărţi necitite). Rar de tot un film (nu ştiu de unde scoateţi voi atâtea filme bune! – unde le vedeţi?). Aş investi mult timp în încercarea de reînviere a capacităţilor de care era vorba la întrebarea cu copilăria. Le-am pierdut! Bun! Dar oare pentru totdeauna?! Or fi acestea nostalgii proustiene? De regăsire a timpului pierdut?!

Dupa ce mi-am impaturit cu grija notitele l-am rugat frumos sa ma lase sa fac o tura cu elefantelul.De la coliba pana la fantana,in total vreo 200 de metri.M-am simtit minunat,pentru o clipa chiar m-am inchipuit Jane ce calarea un elefant prin jungla in cautarea lui Tarzan.Cand am coborat i-am dat un pupic pe trompa lui Benjamin si ne-am luat ramas bun.I-am urat succes in toate si i-am dat un cosulet cu de ale gurii sa aiba pe drum.M-am intors inapoi in coliba si am reinceput sa tesal pisicile in tmp ce le povesteam ce frumos a fost plimbarea cu elefantul lui BeauSergent.

N.B.Tin sa ii multumesc foarte mult pentru acest interviu lui BeauSergent cum de asemenea multumesc si celorlalti oameni minunati care mi-au acordat cateva momente din viata lor.Acum pot sa ma laud ca am o colectie de oameni rari si minunati,colectie ce nu are pret si o voi putea deschide ori de cate ori am chef.Peste ani cand vom fi batrani toti vom redeschide poate aceste pagini si vom da timpul inapoi simtind emotii si fiori,vom rade pe sub mustati si riduri la cuvintele noastre si sigur vom simti nostalgia timpurilor de odinioara.Daca ar fi sa ingrop acum in precisul moment o capsula a timpului as pune cu siguranta aceste interviuri,stranse toate la un loc,facute sul cu grija si semnate de labute de pisica .

Melodia ce i-o dedic lui BeauSergent (sunt sigura ca alta mai potrivita nu este) :